anticoagulant lupic

Definiţie şi caracteristici:

Anticoagulant lupic este o proteină care creşte riscul de apariţie al cheagurilor de sânge în vene, cât şi în artere. Aceste cheaguri pot bloca fluxul de sânge în orice parte a corpului, ceea ce determină atacurile cerebrale, atacuri cardiace, embolism pulmonar, tromboză (cheaguri de sânge, de obicei, în picioare) şi pierderi de sarcină recurente, în special în al 2-lea şi al 3-lea trimestru (cheaguri în vasele de sânge ale placentei).

Anticoagulantul lupic reprezintă o boală ereditară. Deşi este găsit cel mai frecvent la persoanele cu boli autoimune, sistemice, cum ar fi lupusul eritematos (SLE), lupusul anticoagulant poate fi de asemenea observat la persoanele infestate cu HIV/SIDA, cancer şi cei care urmează tratament medicamentos cu fenotiazine, procainamide şi fansidar. Acest anticorp se presupune a fi prezent în aproximativ 1-2% din populaţia normală, şi se mai poate dezvolta în organism fără prea mulţi factori de risc.

Anticoaculantul lupic nu este un test de diagnosticare pentru lupus, numele provine din asocierea cu SLE (Systemic Lupus Erytheomatosus).

În organism, fosfolipidele joacă un rol vital în procesul de coagulare al sângelui. Acestea se găsesc mai ales la suprafaţa trombocitelor şi asistă la activarea diferiţilor factori de coagulare, precum proteinele care sunt consecvent activate ca răspuns la distrugerea vaselor sau ţesuturilor de sânge în procesul numit cascada coagulării.

Anticoagulantul lupic este unul din cei trei anticorpi antifosfolipidici principali care sunt asociaţi cu un risc crescut de tromboză. Ceilalţi sunt anticorpi anticardiolipidici şi anticorpi glicoproteina anti beta-2 (mai puţin frecvent), iar împreună formează sindromul anticorpului antifosfolipidic (cunoscut şi sub numele de sindromul Hughes). O persoană poate avea unul sau mai mulţi dintre anticorpii de acest fel. Fiecare dintre ei interferează cu procesul de coagulare într-o manieră nu foarte bine cunoscută încă de medici, şi acţionând individual sau împreună creşte riscul de formare a cheagurilor.

Analiza pentru anticoagulantul lupic este, de obicei, efectuată cu ajutorul unui panou secvenţial de teste; aceste teste funcţionează pe principiul că anticoagulantul lupic este un inhibitor nonspecific - nu vizează un anumit factor de coagulare, dar influenţează analiza pentru fosfolipide, inhibând şi prelungind testul.

Ce indică:

Testul pentru anticoagulantul lupic se efectuează pentru a ajuta la determinarea cauzei apariţiei unei tromboze, a unei pierderi de sarcină sau a unui test de PTT.

Poate fi efectuat împreună cu anticorpul anticardiolipidic şi glicoproteina anti-beta2 pentru a verifica sindromul antifosfolipidic.

Dacă rezultatul testului iese pozitiv, testul poate fi repetat în câteva săptămâni pentru a vedea dacă anticorpul este trecător. Ocazional, testarea anticoagulantului lupic, poate fi efectuată pentru a ajuta la determinarea cauzei unui test VDRL/RPR pozitiv pentru sifilis.

Deoarece există şi alţi inhibitori şi variabile analitice care pot cauza rezultate anormale ale testului, sunt folosite mai multe teste diferite pentru a confirma prezenţa anticoagulantului lupic. În mod normal, acestea pot include: PTT, timp de protrombină (PT), protecţie împotriva veninului de viperă Russell, diluat sau modificat (dRVVT sau MRVVT), şi testul pentru examinarea stadiului hexagonal (II) fosfolipidic (Staclot-LA) sau timpul de coagulare caolin.

Se poate efectua atât un test de timp al trombinei pentru a exclude posibilitatea de contaminare cu heparină (un medicament folosit la terapia pentru anticoagulare), cât şi un test de fibrinogen pentru a elimina posibilitatea unei deficienţe anormale de fibrinogen. Aceste două analize pot cauza întârzierea rezultatelor testului pentru anticoagulantul lupic şi pot interfera în detectarea acestuia.

Când se efectuează:

Testarea anticoagulantului lupic este recomandată de medic când un pacient a avut un episod trombotic inexplicabil, pierderi de sarcină repetate, şi/sau urmează să efectueze un test PTT prelungit.

Dacă rezultatul unui test de anticoagulant lupic este pozitiv, medicul pacientului în cauză poate dori să repete testul peste câteva săptămâni, pentru a determina dacă inhibitorul lupic este tranzitiv sau cronic. Medicul mai poate recomanda efectuarea analizei atunci când pacientul prezintă anticorpi anticardiolipidici, pentru a evalua dacă acesta suferă de sindromul anstifosfolipidic.

Dacă rezultatele testului sunt negative, dar pacientul suferă de o boală autoimună (precum SLE), se va efectua una dintre analizele de screening ale anticoagulantului lupic (de obicei, analiza PTT) pentru a verifica dacă anticorpul s-a modificat de la ultima testare. Acest lucru se întamplă doar dacă organismul pacientului prezintă tendinţa de a dezvolta apariţia anticoagulantului lupic.

Alte informaţii:

Pacienţii cu tratament de heparină sau substitut al heparinei pot avea un rezultat fals pozitiv pentru anticoagulantul lupic; excepţie de la efectuarea analizei o fac persoanele care urmează o prescripţie medicală cu warfarină.

Dacă este posibil, testarea pentru anticoagulantul lupic, ar trebui efectuată la începutul terapiei pentru anticoagulare. Dacă un pacient cu tromboză suferă de sindromul anticoagulantului lupic, poate fi necesar să se prelungească sau să crească intensitatea terapiei.