anticorpi antifosfolipidici IgG

Definiţie şi caracteristici:

Analiza este utilizată pentru a detecta anticorpii specifici, proteine pe care organismul le creează într-un preoces autoim ca răspuns la fosfolipide. Fosfolipidele se găsesc membranele celulelor şi sunt elemente părţi ale organismului, având un rol crucial în coagularea sângelui.

Când Anticorpii antifosfolipidici sunt produşi, ei interferează cu procesul de coagulare, dezvoltând riscul apariţiei cheagurilor de sânge în artere şi vene, ducând până la atacuri vasculare cerebrale sau stop cardiac.

Unul sau mai mulţi anticorpi antifosfolipidici se întâlnesc frecvent în cazul pacienţilor ce suferă de boli autoimune precum SLE (Systemic Lupus Erythematosus). De asemenea, pot fi întâlniţi şi la bolnavii de HIV, în anumite tipuri de cancer, în cazul persoanelor vârstnice sau a celor care prezintă infecţii sau sunt sub tratament.

Sindromul antifosfolipidic (APS), numit şi Sindromul Hughes, reprezintă un grup recunoscut de semne şi sindromuri care includ: formarea de Thrombi, pierderi de sarcină, trombocitopenia şi prezenţa a unu sau mai multi anticorpi antifosfolipidici. APS poate fi primar (fără prezenţa unei tulburări autoimune) sau secundar (împreună cu o tulburare autoimună).

Cei mai cunoscuţi anticorpi antifosfolipidici sunt: anticorpii cardiolipină şi anticoalgulantul lupic. De asemenea, anticorpi antifosfolipidici mai sunt anti-beta 2 glicoproteina şi anti-posfatidilserinele, dar nu sunt folosiţi foarte frecvent.
Există două tipuri de teste folosite pentru a detecta anticorpii antifosfolipidici. Primul este cel al anticorpilor cardiolipină folosiţi pentru a detecta anumite clase (IgM, IgG, şi/sau IgA) ale anticorpilor.

Al doilea tip de test este anticoagulantul lupic, folosit pentru a detecta dacă anticorpul poate bloca testele dependente fosfolipidic.

Ce indică:

Testarea antifosfolipidică este flosită pentru a ajuta la determinarea cauzei apariţiei unui episod trombotic inexplicabil, a pierderilor de sarcină repetate, a trombocitopeniei, şi/sau a unui test PTT prelungit.

În funţie de rezultatele clinice ale pacientului, medicul poate dori efectuarea unuia sau mai multor tipuri şi clase ale acestor teste pentru a ajuta la determinarea prezenţei anticorpilor antifosfolipidici şi diagnosticarea sindromului antifosfolipidic (APS). Anticorpii cardiolipină (IgG, IgM, şi uneori IgA) se efectuează frecvent deoarece sunt cele mai cunoscute antifosfolipide. Dacă un pacient efectuază un test PTT prelungit, se recomandă şi testarea anticoagulantului lupic.

Testele Anti beta 2 glocoproteină şi anti fosfatidilserină pot fi efectuate împreună cu alţi anticorpi antifosfolipidici pentru a le detecta prezenţa şi a oferi medicului informaţii suplimentare.

Dacă un anticorp antifosfolipidic este detectat, acelaşi test poate fi efectuat la 8-10 săptămâni după pentru a determina dacă prezenţa lor este persistentă sau temporară. Dacă un pacient cu tulburări autoimune prezintă un rezultat negativ pentru anticorpii antifosfolipidici, acesta poate fi retestat deoarece aceştia pot să se dezvolte în orice moment.