Definiţie şi caracteristici:
Insulina este un hormon produs şi depozitat în celulele beta ale pancreasului. Alimentele digerate sunt descompuse în elemente de bază, precum este glucoza - o sursă principală de energie pentru organism. Insulina are un rol vital pentru transportarea şi depozitarea glucozei la nivelul sistemului celular, ajută la reglarea acestor niveluri din sânge şi influenţează metabolismul lipidelor.
Atunci când cantitatea de glucoză creşte după fiecare masă, insulina este eliberată tocmai pentru a-i permite acesteia să fie transportată la nivelul ţesuturilor, în special la nivelul celulelor musculare şi adipoase (grăsime), unde este folosită pentru producerea de energie. Insulina determină ficatul să adune excesul de glucoză rămas - glicogen - şi/sau la producerea acizilor graşi; la rândul lor, aceştia sunt folosiţi de către celulele grase (ţesuturile adipoase) pentru sintetizarea trigliceridelor la producerea unei forme de energie mai durabile şi concentrate.
Fără insulină, glucoza nu poate ajunge în sistemul celular, ducând la nealimentarea celulelor şi creşterea în exces a nivelului de glucoză din sânge. Acest proces determină dezechilibru în funcţionarea normală a metabolismului ce poate provoca, ca finalitate, comă diabetică.
Organismul pacienţilor care prezintă diabetul de tip I produce o cantitate mică de insulină, având nevoie de un supliment de insulină injectabilă de câteva ori pe zi. În cazul diabetului de tip II, insulina este produsă dar pacienţii pot prezenta sintome de obezitate; celulele organismului devin imune la insulină, iar pacienţii au nevoie de un tratament medicamentos pentru creşterea sensibilităţii celulare sau pentru a determina organismul să producă mai multă insulină. De asemenea, şi în cazul diabetului de tip II pacienţiilor le vor fi administrate doze de insulină injectabilă pentru a atinge un nivel normal de glucoză.
În organism, ambele niveluri de insulină şi glucoză trebuie să se afle în echilibru. Hiperinsulemia reprezintă un exces de insulină în sânge şi, faţă de rezistenţa la insulină, acest caz se prezintă la pacienţii cu insulinomas sau carora le-a fost administrat un exces de insulină - ducând la apariţia hipoglicemiei (transpiraţii, palpitaţii, senzaţii de foame, confuzie, vedere înceţoşată, stări de lesin). Întrucât creierul este dependent de glucoza din sânge, ca sursă necesară de energie, o dereglare severă la nivelul acesteia (cauzată de hiperinsulinemie) poate determina un şoc insulinic sau chiar moartea pacientului.
Ce indică:
Insulina poate fi folosită împreună cu glucoza sau cu peptidele-C la diagnosticarea insulinomas sau a hipoglicemiei acute sau cronice; testele mai pot fi realizate pentru monitorizarea producţiei de endogen, verificarea rezistenţei la insulină sau dacă este necesar ca unui pacient cu diabet de tip II să i se administreze injecţii cu insulină pentru a i se suplimenta tratamentul medicamentos.
Testul de insulină se efectuează câteodată împreună cu cel de toleranţă la glucoză (GTT); în acest caz, atât nivelul de glucoză cât şi cel de insulină sunt măsurate la intervale specifice de timp pentru a determina rezistenţa la insulină, în special la pacienţii cu obezitate.
Când se efectuează:
Testul de insulină este recomandat de medic în special după ce pacientului i-a fost descoperit un nivel anormal de glucoză şi/sau când acesta prezintă simptome cronice de hipoglicemie, precum transpiraţii, palpitaţii, senzaţii de foame, confuzie, vedere înceţoşată, stări de leşin (aceste stări pot fi determinate şi de alte afecţiuni, împreună cu un nivel scăzut al glucozei).
Atât insulina cât şi peptidele-C sunt produse de organism în acelaşi raport, ca parte a procesului de activare şi diviziune a proinsulinei din pancreas; ambele teste pot fi efectuate pentru a evalua ce cantitate de insulină este produsă de endogen (în interiorul organismului) şi câtă de exogen (în exteriorul organismului). Testul de insulină calculează cantitatea totală, iar testul de peptide-C doar cantitatea produsă de endogen.