Autoanticorpii şi bolile asociate

Imunologia este una dintre ştiinţele cele mai noi, a cărei dezvoltare a fost explozivă în ultimele decenii, în special datorită amplorii luate de transplantele de ţesuturi sau organe şi în urmă apariţiei şi răspândirii pericolului mondial al sindromului imunodeficienţei dobândite, SIDA.

Iniţial, obiectivul imunologiei a fost studirea răspunsului organismului uman faţă de infecţiile exogene. Treptat însă, aria cercatarilor s-a extins considerabil cuprinzând atât domenii fundamentale că: imunologia celulară, imunologia umorală şi serologia, imunogenetică, imunologia moleculară, cât şi multe domenii applicative: imunologia clinică, alergiile, imunopatologia, imunofarmacologia, transplantul de organe şi ţesuturi şi imunologia tumorală, care s-au îndepărtat considerabil de strămoşul lor comun - infecţiile.

În prezent, imunologia studiază mecanismele de apărare şi de menţinere a integrităţii organismului. Totalitatea acestor mecanisme, care constituie, de fapt, răspunsul la agresiune, sunt denumite răspuns imun.

Agentul provocator care agresează individualitatea şi/sau integritatea organismului poate fi de natură:

• Exogenă: microorganisme patogene (bacterii, virusuri, fungi, paraziţi) şi diferite substanţe chimice sintetice sau naturale (unele medicamente, pollen, praf de casă, mucegaiuri, etc),
• Endogenă: celule îmbătrânite, celule tumorale sau degenerate.

Orice organism viu este capabil să facă deosbirea între ceea ce îi este străin /"non-self" de ceea ce îi aparţine, adică de structurile proprii "self" şi să pună în joc o serie de mecanisme de apărare care să lupte până la îndepărtarea, distrugerea sau anihilarea non-self-ului. În cazul în care organismul nu reacţionează prin edificarea unui răspuns de respingere a agentului respectiv, acesta devine acceptat (considerat a fi o structură proprie), fenomen denumit toleranţă imună.

Răspunsul imun este realizat pe baza unui sistem integrat de mecanisme de apărare celulare şi umorale, mecanisme care sunt foarte bine reglate de o multitudine de factori, secretaţi de celule, cu rol fie de stimulatori ai reacţiei imune, fie de oprire a acesteia, atunci când nu mai există "pericolul" întrucât acesta a fost indepartatsau distrus. În cadrul acestui răspuns se pot identifică două categorii de mecanisme: nespecifice sau înnăscute şi specifice sau câştigate.

Mecanismele imune nespecifice:

• sunt prezente de la naştere până la sfârşitul vieţii la toate fiinţele vii,
• reprezintă prima linie de apărare a organismului,
• se activează rapid la venirea în contact cu agresorul,
• sunt nediscriminative, identice indiferent de agentul provocator.

Mecanismele imune specifice:

• sunt specifice, adică selective (sunt dirijate exclusiv împotrivă structurilor agentului provocator, structuri denumite antigene)
• apar mai târziu după provocare (necesită un timp până să se dezvolte)
• la un nou contact cu agentul provocator se declanşează un răspuns imun puternic, de mare intensitate, capabil să-l distrugă rapid, datorită memoriei imunologice.

Definiţia a doi termeni din imunologie trebuie întărită, având în vedere frecvenţa cu care apar ei în vorbirea curentă, şi anume:

• antigen: strucura moleculară care este recunoscută în mod specific de către celulele sistemului imunitar că fiin diferite de cele ale propriului organism;
• anticorp: globulină serică capabilă să se lege specific de antigenul care a suscitat sinteza lui, denumit şi imunoglobulină.

Testele imunologice au la bază reacţia antigen / anticorp şi constă în legarea determinanţilor antigenici (epitopi) de situsurile de legarea a cestora (paratopi) prezente pe anticorpul specific.

Multe din testele prezente în lista de analize efectuate în laborator sunt ţeste imunologice, deoarece, aşa cum este menţionat mai sus, ele au la bază reacţia dintre un antigen şi anticorpul specific. Aici sunt incluse testele apartand domeniilor:

• imunologie umorală: IgG, Iga, IgM, IgE, C3, C4, AT III, transferina, complexe imune circulante (CIC), alfa 1 - antitripsină, apolipoproteina A 1 şi B, microalbuminuria şi toţi autoanticorpii: anticorpi anti-ADN, anticorpi antinucleari, etc.
• imunologie - markeri tumorali
• imunologie - markeri virali
• imunologie - markeri endocrini
• imunologie - serologie

Pentru a înţelege mai uşor utilitatea autoanticorpilor ar trebui să definim câteva noţiuni privind autoimunitatea şi bolile autoimune.

Autoimunitatea este o reacţie imună dobândită dirijată împotriva propriilor antigene. Atunci când această reacţie provoacă leziuni ale ţesuturilor vorbim de boli autoimune.

În autoimunitate există o înaltă specificitate de recunoaştere a eitopilor autohtoni, chiar dacă aceşti epitopi sunt localizaţi la nivelul unor celule care intră în componenţa unui singur organ sau ţesut sau în componenţa mai multor organe diferite. În astfel de situaţii, reacţiile imune vor fi cu specificitate de organ şi/sau fără specificitate de organ - sistemice.

Dr. Mihaela Gabriela ROTARU
Medic Primar Medicină de Laborator
Director Calitate