Mononucleoza infecţioasa şi infecţia cu virusul herpetic uman 4

Virusul Epstein-Barr ( EBV ) sau virusul herpetic uman 4 este un gamaherpesvirus care infectează peste 95% din populaţia globului. Cea mai frecventă manifestare a primoinfecţiei cu EBV o reprezintă mononucleoza infecţioasă, un sindrom autolimitat ce afectează în mod deosebit adolescenţii şi adulţii tineri.

         Omul este singurul purtător al acestui virus, EBV fiind prezent în secreţiile orofaringiene şi cea mai frecventă cale de transmitere este prin salivă.


            După primoinfecţie virusul se multiplică în celulele epiteliale ale nasofaringelui. Liza (distrugerea) acestor celule este asocită cu:

  • eliberarea virionilor ceea ce duce la răspândirea infecţiei la nivelul structurilor învecinate orofaringelui, la nivelul glandelor salivare şi a ganglionilor limfatici orofaringieni,
  • apoi multiplicarea virală continuă cu apariţia viremiei (răspândirea în sânge a virionilor),
  • cu implicarea ulterioară a sistemului limforeticular (incluzând splina, ficatul şi limfocitele B din sângele periferic).

 

           Primoinfecţia este urmată de o infecţie latentă caracteristică virusurilor herpetice, în care infecţia latentă persistă la nivelul limfocitelor şi celulelor epiteliale afectate. Rata reactivării infecţiei virale în populaţia cu infecţie latentă este foarte scăzută.


            Ca rezultat al lizei celulelor epiteliale de la nivelul nasofaringelui, EBV poate fi detectat în salivă în primele 12 - 18 luni după infecţia primară şi poate fi izolat din saliva persoanelor sănătoase cu infecţie latentă în 20 - 30 % din cazuri.


            Majoritatea infecţiilor primare cu EBV sunt asimptomatice, iar decesul în urma acestei infecţii la persoanele imunocompetente este extrem de rar, dar se poate datora complicaţiilor neurologice, obstrucţiei căilor respiratorii sau rupturii splenice.


            De asemenea, infecţia cu EBV poate fi legată de apariţia anumitor tumori:

  • limfomul Burkitt,
  • carcinomul nasofaringian,
  • limfoame non-Hodgkin,
  • limfoame Hodgkin. 

Nu s-a constatat o incidenţă diferită a bolii în funcţie de sex sau rasă.

           Infecţia apare de obicei în perioada copilăriei rămânând latentă pe tot parcursul vieţii. În ţările în curs de dezvotare infecţia poate să apară pentru prima oară la adolescenţă sau în perioada de adult tânăr aproximativ 50% dintre adolescenţi dezvoltând sindromul clinic - mononucleoza infecţioasă. Infecţia acută a fost raportată şi la adulţii de vârstă medie sau la vârstnici, dar aceste persoane au de obicei anticorpii heterofili negativi.


            Debutul bolii poate fi brusc sau după o perioadă de 1-2 săptămâni cu stare generala alterată şi oboseală.


            Perioada de incubaţie la adolescenţi este de 30 - 50 de zile, aceasta scurtându-se în cazul copiilor. Copiii cu infecţie primară sunt în general asimptomatici. Copiii cu vârsta mai mică de 4 ani frecvent prezintă splenomegalie sau hepatomegalie, rash macolopapular şi simptome asociate unei infecţii a tractului respirator superior.


Infecţia este caracterizată prin:

  • faringită - se agravează pe parcursul primei săptămâni de boală;
  • imfadenopatie:  - adenomegalia este simetrică, dureroasă la palpare şi neaderentă;

                                       - frecvent sunt afectaţi ganglionii postero-cervicali, antero-cervicali şi submandibulari;

                                       - mai pot fi implicaţi şi ganglionii axilari şi inghinali;

                                       - implicarea ganglionilor epitrohleari sugerează mononucleoza infecţioasă;

  • hepatomegalie şi splenomegalie -  stau la baza durerilor abdominale;
  • febră - mai severă în cursul după - amiezii cu maxime de 38 - 39 °C putând atinge chiar şi 40 °C; Se menţine 10-14 zile.
  • rash maculopapular - mai frecvent la copii, fiind asociat în 80% din cazuri tratamentului cu Amoxicilină sau Ampicilină;
  • cefaleea - apare de obicei în prima săptămână de boală şi poate fi retro-orbitală
  • mialgii;

Simptomele sunt prezente în general 2 - 3 săptămâni, dar oboseala persistă mai mult timp.

            Criteriile clasice pentru diagnosticul de laborator sunt:

  • limfocitoza
  • prezenţa a minim 10% limfocite atipice pe frotiul din sânge capilar
  • teste serologice pozitive pentru infecţia cu EBV

 

Hemoleucograma:

  1. leucocitoza la 40-70% din cazurile cu infecţie acută 
  2. aproximativ 10.000 - 20.000 leucocite/ml
  3. 80-90% din pacienţi au limfocitoză cu peste 50% limfocite
  4. uşoară trombocitopenie
  5. prezenţa a minim 10% limfocite atipice pe frotiul din sânge capilar

 

Teste funcţionale hepatice:    

  1. valori crescute la majoritatea pacienţilor cu infecţie acută
  2. fosfataza alcalină, AST( aspartat aminotransferaza), bilirubină totală nivel crescut, maxim la 5-14 zile de la debut
  3. GGT( gama glutamiltransferaza) nivel crescu, maxim la 1-3 săptămâni de la debut
  4. nivelul LDH ( lactat dehidrogenaza) este crescut la 95% din pacienţi

 

Anticorii heterofili (testul Paul - Bunnell pentru anticorpi heterofili):

  1. sunt prezenţi la 50% din cazuri în prima săptămână de boală, iar în săptămâna 2-3 de boală sunt pozitivi la 60-90% din pacienţi
  2. nivelul titrului anticorpilor nu se corelează cu severitatea bolii şi începe să scadă începând cu săptămâna 4-5 de boală
  3. la aproximativ 20% dintre pacienţi sunt prezenţi la 1-2 ani după infecţie
  4. doar la 20% dintre pacienţii cu vârsta sub 2 ani şi la 50-75% dintre cei cu vârsta între 2-4 ani aceşti anticorpi sunt prezenţi în cadrul primoinfecţiei

 

 Determinări serologice:

  • infecţia cu EBV este caracterizată prin dezvoltarea aticorpilor specifici împotriva componentelor antigenice virale
  • aceşti anticorpi sunt măsuraţi prin tehnici imunoenzimatice (ELISA), imunofluorescentă indirectă, immunoblot, etc.
  • Anticorpii de tip IgM sunt de obicei detectabili în momentul apariţiei primelor simptome, ating un maxim după 2-3 săptămâni, apoi nivelul lor scade devenind nedetectabili după 2-3 luni
  • Anticorpii de tip IgG devin detectabili la scurt timp după apariţia primelor simptome atingând un maxim după 2-3 luni, apoi nivelul lor scade lent persistând toată viaţa
  • infecţia primară acută cu EBV este caracterizată prin prezenţa Anticorpilor anti EBV de tip IgM şi de tip IgG  
  • o infecţie recentă (3-12 luni) ca şi o infecţie latentă (după 12 luni) este caracterizată prin prezenţa Anticorpilor anti EBV tip IgG şi absenţa Anticorpilor anti EBV tip IgM.

          Izolarea persoanelor cu mononucleoză infecţioasă nu este necesară, deoarece rata de transmitere a EBV este scazută, dar trebuie luat în considerare modul de transmitere, care este prin:

  • intermediul salivei
  • transfuzii de sânge
  • transplant medular al virusului.

 

Dr. Andreea Alexandru

Medic Specialist Medicină de Laborator

Medcenter Bucureşti