Sindromul metabolic

Ce este sindromul metabolic sau sindromul X?

Sindromul metabolic este un set de factori de risc care include: obezitate abdominală, reducerea capacităţii de a metaboliza glucoza (creşterea glicemiei şi/sau rezistenţa la insulină), dislipidemie şi hipertensiune. Pacienţii care au sindrom metabolic prezinta un risc crescut pentru boli cardiovasculare, diabet tip 2 şi moarte prematură. Sindromul metabolic este denumit şi sindrom dismetabolic, sindrom X, sindromul rezistenţei la insulină, sindromul obezităţii sau sindromul Reaven.

Criterii de diagnostic pentru sindromul metabolic

Referinte: 1. Alberti KG, Zimmet PZ. Diabet Med 1998;15:539-553.
2. National Cholesterol Education Program (NCEP) Adult Treatment Panel III final report. Circulation 2002;106:3143-3421.
3. Grundy, SM, et al. Circulation 2005;112:2735-2752.

Note: Criterii pentru diagnostic conform WHO: rezistenta la insulina plus doi factori de risc aditionali. Criterii pentru diagnostic ATP III: trei din cinci factori de risc. AHA/NHLBI recomanda ca trigliceridele, HDL-C si presiunea sanguina sa fie in afara limitelor normale pentru inceperea tratamentului.

Abrevieri: WHO=World Health Organisation; ATP III=Adult Treatment Panel III final report; AHA/NHLBI=American Heart Association/National Heart Lung and Blood Institute; BMI=Body mass index (index masa corporala); IGT=Impaired Glucose Tolerance; IFG=Impaired Fasting Glucose; T2D=Type 2 Diabetes.

Factori asociaţi

Fără să fie incluse în criteriile de diagnostic, în cadrul sindromului metabolic s-a observat prezenţa tendinţelor protrombotice (nivel crescut al fibrinogenului sau a PAI-1 - 1- inhibitorul activatorului de plasminogen) şi proinflamatorii (creşteri ale nivelului proteine C reactive).

Rădăcinile pentru cele mai multe din cazurile de sindrom metabolic se află în obiceiuri alimentare greşite şi un stil de viaţă sedentar. Sunt cazuri care apar la pacienţi deja diagnosticaţi cu hipertensiune şi la cei cu diabet zaharat slab controlat. În privinţa factorilor genetici, contribuţia acestora este încă în curs de clarificare.

Toţi factorii asociaţi sindromului metabolic sunt interconectaţi. Obezitatea şi lipsa exerciţiilor fizice au tendinţa să conducă către rezistenţă la insulină. Rezistenţa la insulină are un efect negativ asupra producţiei de lipide, crescând VLDL-colesterolul (very low-density lipoprotein), LDL-colesterolul (low-density lipoprotein) şi nivelul trigliceridelor serice şi reducând HDL-colesterolul (high-density lipoprotein). Aceasta conduce la apariţia plăcilor de aterom la nivelul arterelor şi, în timp, la boli cardiovasculare şi accidente vasculare cerebrale. Rezistenţa la insulină conduce la creşterea nivelului insulinei şi a glucozei serice. Excesul de insulină creşte retenţia de sodiu la nivel renal, ceea ce determină creşterea presiunii sanguine şi apariţia hipertensiunii. Creşterea nivelului glicemiei sanguine, pe termen lung determină afectarea vaselor sanguine şi a organelor, cum ar fi rinichii.

Investigaţii

Când un medic suspectează un pacient ca având sindrom metabolic pentru că prezintă o obezitate centrală/abdominală şi pentru că are un stil de viaţă sedentar, atunci el are la dispozitţie, pentru diagnostic, atât investigaţii de laborator cât şi câteva măsurători clinice.

Investigaţii de laborator:

• Glicemia. în mod obişnuit poate fi efectuată o glicemie a jeun, dar medicul poate solicita o glicemie post-prandială sau chiar un test oral de toleranţă la glucoză. Scopul acestor determinări este de a stabili dacă există un răspuns modificat la glucoză, constând în niveluri crescute ale concentraţiei de glucoză în ser.
• Profilul lipidic: măsurarea HDL, LDL, trigliceridelor şi VLDL.

Există teste de laborator care nu sunt recomandate pentru diagnosticul sindromului metabolic, dar care pot fi solicitate de către medic în vederea obţinerii de informaţii suplimentare. Aceste teste includ:

• Peptidul-C. Un indicator fidel al producţtiei endogene de insulină.
• Microalbuminuria. Un indicator precoce al afectării renale, este un test utilizat pentru monitorizarea diabeticilor şi este recomandat de WHO ca un criteriu de diagnostic.
• Proteina C reactivă ultrasensibilă. Ca măsură a inflamaţiei cu un nivel redus, poate fi efectuată în cadrul evaluării riscului cardiac.
• Determinarea directă a LDL cholesterol.
• Insulina. Determinarea insulinei a jeun furnizează rezultate destul de variabile pentru a putea fi utilă clinic în diagnosticul sindromului metabolic, dar dacaă este măsurată, nivelul ei va fi uzual crescut la cei afectaţi.

Măsurători clinice

• Tensiunea arterială
• Greutatea şi circumferinţa abdomenului
• BMI (Body Mass Index). Indexul de masă corporală=raportul dintre greutate (exprimată în kilograme) şi pătratul înălţimii (exprimată în metri).

Tratament

Primele măsuri pe care trebuie să le întreprindă un pacient cu sindrom metabolic este pierderea excesului de greutate, exerciţii fizice regulate şi renunţarea la fumat, în cazul în care este fumător.

Pierderea excesului de greutate şi exerciţiile fizice vor conduce la:

• Scăderea nivelului presiunii arteriale
• Creşterea răspunsului la insulină
• Reducerea nivelului seric al trigliceridelor şi a LDL-colesterolului
• Creşterea nivelului HDL-colesterolului
• Reducerea riscului bolilor cardiovasculare şi a accidentelor vasculare cerebrale

Tratamentul medicamentos se poate adresa hipertensiunii arteriale şi nivelului cresut al colesterolului. De asemenea, poate fi recomandată aspirina cu scopul reducerii riscului trombotic, precum şi medicaţie care să crească sensibilitatea la insulină.

Pacienţii cu sindrom metabolic trebuie să colaboreze cu medicul curant şi cu specialistul în nutriţie, pentru elaborarea unui plan de tratament individualizat şi pentru monitorizarea rezultatelor acestuia.



Dr. Mihaela Gabriela ROTARU
Medic Primar Medicină de Laborator
Director Calitate
MEDCENTER


Bibliografie
1. Metabolic Syndrome/Syndrome X, www.labtestsonline.org, Ref Type: Internet Communication.
2. Metabolic Syndrome, www.heartdisease.about.com , Ref Type: Internet Communication